...am auzit atatea cuvinte care ar fi trebuit sa ma ajute sa merg mai departe, sa ma simt mai bine, sa imi aduca inapoi somnul. Coolerul laptopului imi vajaie in urechi si oricat de atent as asculta nu iti mai aud vocea, nu aud decat sunetul pe care il face sangele in goana lui si uneori am impresia ca in spatele tamplelor mele sta nebunia mea care incearca din rasputeri sa iasa. Pentru asta scriu.
Nu, nu mai esti decat in amintirea mea si pentru randurile astea o sa fiu din nou luat peste picior.
Nu ma intereseaza oameni buni!
Nu vreau sa ma explic, nu vreau sa ma scuz, nu vreau sa fiu inteles. Nu cer nimic. Este sunetul gandurilor mele si atat. Este ecoul produs de cautarea mea. Atata tot. Este lipsa ei si fara ea, cearsaful verde sta in dulap langa cadoul pe care nu a mai vrut sa il primeasca. Nu a mai vrut sa il primeasca de teama cuvintelor pe care i le-ar fi spus despre mine mai tarziu cand vocea mea nu ar mai fi ajuns-o. Amintirea atingerii pielii ei mi-a ramas intiparita pe creier ca si cum mi-ar apartine mie impreuna cu senzatiile pe care mi le oferea atunci cand venea sa ne vedem. Venea direct de la dus si imi umplea masina cu un miros proaspat. Il simt inca. Il simt atunci cand inchid ochii si imi imaginez ca o iau pe dupa ceafa si mi-o aduc aproape. Imi bag nasul in parul ei si stau asa cateva secunde si as vrea ca totul sa se opreasca acolo. Dati-mi puterea de a da timpul inapoi. O sa va fiu vesnic recunoscator. Cand a plecat, nu a plecat singura. Si-a luat de la mine din garsoniera toate "lucrurile" care ii apartineau si cu toate astea, desi casa mea e mult mai goala, uneri am impresia ca peretii isi lasa toata grutatea pe gatul meu si nu ma lasa sa respir. A luat cu ea linistea pe care o adusese si fara sa stie a plecat imbracata cu sufletul meu lasandu-ma in intuneric. Locul devine atat de stramt incat eu nu mai am unde sa stau si sunt gonit afara. Aerul capata o consistenta incredibila. Este ca si cum mi-as umple plamanii cu un fel de metal. Simt ca sunt tras in jos, ca ceva greu imi umple stomacul, ca cineva mi-a pus capul intr-o menghina si mi-l strange cu o lentoare chinuitoare. Incerc sa imi pastrez luciditatea si sa inteleg ca ceea ce simt, nu se intampla in realitate dar nu intotdeuna reusesc. Uneori simt nevoia sa ies la aer, sa simt vantul. Ies si caut ceea ce imi lipseste desi stiu ca nu o sa o gasesc. E atat de departe de mine...
Imi e dor sa-i ascult din nou muzica. De cand a plecat, nu am mai putut sa ascult melodiile celor de la Poets Of The Fall.
Judecati-ma pentru slabiciunea mea. Pentru faptul ca nu pot sa o uit pur si simplu si sa merg mai departe. Judecati-ma pentru cele cate i-am gresit. Pentru ca am lasat alte lucruri sa fie mai importante decat ea, pentru ca nu am stiut sa o tin in brate atunci cand isi dorea sa fie acolo, pentru ca uneori mi se parea mai interesant sa fac altceva decat sa ma gandesc la ea. Judecati-ma pentru tot ce i-am gresit dar nu ma judecati pentru ca inca o iubesc. O iubesc si imi e dor de ea pentru ca e unica. Unica ea si unic felul in care m-am simtit eu langa ea si pentru asta nu permit nimanui sa-mi dea sfaturi dar am o mare rugaminte la voi toti. Va rog din suflet ! Daca o vedeti pe undeva sa ii spuneti ceea ce stiti despre mine..
Nu vreau sa comentez mai multe. Poate sunt doar eu cel care are o problema, sau mai multe... 
Pe mine ma da complet peste cap, scoate din mine ceea ce nu pot exprima si aduce in loc tacerea. Tacerea, pentru cei ce stiu sa asculte, inseamna albul. Albul inseamna sensibilitatea absoluta pentru ca acolo, in culoarea pietrelor din care si-au facut ei zidurile cetatilor se pot scrie lucruri care vor ramane pentru totdeauna prezente in constiinta ta. Orice ai face, insemnele raman acolo si nu vei mai fii niciodata la fel...